Sufletel...

Mai stii cand te-am adus acasa? Te-am ales pentru ca erai cel mai vioi si galagios; aveai personalitate si asta mi-a placut la tine. In metrou ma priveai curios prin gaura cutiutei...te-am tinut sub haina sa nu-ti fie frig si te-ai cuibarit linistit la pieptul meu. Nu le-am spus nimic de tine... ne-am furisat in casa, te-am pus in colivie si i-am lasat sa te descopere. Toti s-au bucurat iar el te-a indragit din prima clipa. Dintr-o data atmosfera din familie s-a inseninat. Ne-ai adus echilibru, gingasie si bucurie. Am devenit mai buni si mai sensibili si nimeni nu a mai ridicat tonul, ca sa nu te sperii tu. Te-am ingrijit cu dragoste si rabdare ca pe un bebelus; chiar din prima zi am hotarat: vei fi liber, nu vei sta captiv in colivie! In coltisorul tau de incapere aveai de toate: ramurele proaspete pe care le "rontaiai" cu multa placere, scarita cu margele albastre si leaganul cu clopotei unde te rasfatai si ne rasfatai si pe noi cu ciripitul tau vesel. Mai stii cand ne "duelam" amandoi, tu, ajutat de ciocul puternic si ascutit eu de "spada" facuta din degetul aratator?! Ma bateai de fiecare data... mai stii cand ma alergai prin casa infoiat ca un curcan in miniatura, gata oricand de lupta?! ...sau cand imi ciuguleai usor urechea si-ti incurcai gherutele in parul meu?! El are si acum semnul de la rana pe care i-ai facut-o cand i-ai ciugulit piciorul in timp ce dormea... Apoi ti-am adus-o pe..."ea". Era frumoasa, avea ochii migdalati si penele bleu ciel. Cred ca te-ai indragostit la prima vedere; nu mai aveai ochi pentru noi. Ea te-a invatat multe, era mai..."experimentata", curajoasa dar si blanda. Amandoi faceati incursiuni in pat unde va jucati cu tastatura telecomenzii si faceati sarituri de pe umar. Ea a "plecat"... era prea matura pentru tine. Pe "asta mica" ai primit-o cu bucurie si retinere... era atat de mica! Curand v-ati imprietenit si ai ajutat-o sa-si depaseasca teama; ai devenit ocrotitor si erai in stare sa te bati cu oricine pentru ea, chiar si cu porumbeii care va priveau curiosi cand va odihneati pe bara de la fereastra. Numai cand iti umflai pieptul si iti infoiai penele la ei incepeau sa tremure de frica... Ce facem noi acum?!... cine imi mai alunga oboseala dupa o zi de munca...cine mai face "rotocoale" in zbor deasupra capului meu, de bucurie ca am venit acasa...cine ne mai incanta cu triluri vesele in zori de zi?! Ea te cauta si e agitata... noi suntem tristi si ingrijorati... ne lipsesti foarte mult. Nu voi uita niciodata ultimele batai ale inimioarei tale in palma mea. De ce ne-ai facut asta?! Ne-ai sfasiat sufletul.... Poate acum esti acolo, printre ai tai, sub soarele austral... te bucuri de libertate deplina si de miile de prieteni din stolul caruia i te-ai alaturat. Din cand in cand, trimite-ne si noua un tril vesel, sa stim ca esti bine... Adio, micutule!

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana (1)

De cate ori ploua in Campulungul Muscelului imi aduc aminte de "Tristetile provinciale" ale lui Toparceanu. Se spune ca au fost inspirate tocmai de acest orasel ploios unde Toparceanu si-a petrecut o parte din viata. Dealtfel, casa memoriala se afla in Namaiesti, la periferia Campulungului, intr-o frumoasa vale dominata de manastirea sapata in stanca inca din vremea dacilor (manastire de maici). De cate ori ajung in zona nu am timp sa stau la taifas cu orasul meu. Vremea, problemele, ma fac sa traversez in graba bulevardul Pardon si strazile. S-ar putea spune ca orasul se identifica cu acest bulevard, atat e de mic. Un cunoscut actor ale carui origini se afla pe plaiuri muscelene astazi candidat la parlament pentru Campulung, scria undeva ca parcurgerea orasului de la gara pana in celalalt capat - cartierul Schei, dureaza cat ai manca o inghetata de la celebrul turc Zulfi (cea mai buna inghetata din lume). Recent am refacut acest drum pentru a "savura" atmosfera provinciala si aerul tare. Pentru a nu contrazice versul poetului am ales o zi de toamna ploaioasa, cu toate ca in ultimii ani nici ploaia nu mai e ce-a fost in Campulung. Urcand strada Garii intr-o dimineata friguroasa de noiembrie, fara inghetata, de data asta, pentru ca turcul Zulfi nu mai e, din pacate (am privit cu tristete curtea casei lui, situata pe aceasta strada si parca am zarit-o pe...doamna Zulfi, asa o stiam toti, cu caruciorul verde in care transporta bunatatea de inghetata pana la chioscul din Tabaci, vechea autogara a orasului. Nu stiu daca reteta folosita o facea atat de gustoasa sau sufletul cald si primitor al negustorului turc si al consoartei sale, o campulungeanca apriga si simpatica foc. Copil fiind, ii priveam cu drag pe acesti oameni buni de la care primeai, pe langa cornetul trandafiriu de 1 leu sau 2 lei, o vorba de duh si un zambet. Dar, sa mergem mai departe... In locul caselor vechi dar trainice din cartierul garii au aparut vile uriase de-o parte si de alta a strazii printre ele pastrandu-se cateva cladiri vechi boieresti, care au un farmec aparte. Muscelenii sunt recunoscuti ca oameni foarte gospodari si asta se vede in curtea lor, unde totul e bine intretinut. Chiar si casele vechi sunt renovate si bine pastrate. Din pacate, fostul spital de copii situat intr-o gradina frumoasa, plina de verdeata, a fost lasat in paragina, probabil de catre proprietarul care l-a recuperat. Si uite asa, am ajuns la Manastirea Negru Voda situata gard in gard cu Liceul Dinicu Golescu unde am primit educatie de la dascali remarcabili, recunoscuti pentru valoarea lor chiar dincolo de zidurile orasului. Manastirea fondata de primul voievod al Tarii Romanesti, Negru Voda (sa nu uitam, Campulungul a fost prima capitala a Tarii Romanesti) este un lacas bine amenajat, incluzand si casa domneasca. Eleva fiind am participat in practica de vara la sapaturile arheologice efectuate in curtea manastirii, coordonate de un reputat arheolog, Ghe.I.Cantacuzino, descendent al unei vechi familii boieresti si pastrez vie amintirea acelei veri, cand curatam cu grija, in pridvorul casei domnesti, fragmentele de ceramica medievala. A fost o lectie de istorie in aer liber.

(va urma)

La taifas cu o foca

Ai auzit ce-a spus? Sigur, ai auzit! Nu mai stiu nimic... poate imi spui tu - de ce? fa-ma sa inteleg! Care sunt resorturile care ne fac sa stabilim legaturi cu anumite persoane, si numai cu acelea?! In jurul nostru misuna o multime de oameni, pe unii ii cunoastem in diferite imprejurari, suntem cordiali, politicosi, amabili, impartim zambete, complimente, si atat! Unii dintre cei intalniti iti atrag atentia cu aspectul lor (iti plac sau nu), cu atitudinea, cu modul de a conversa; poate vocea este cea care ne atrage atentia sau privirea... astfel avem o perceptie asupra tuturor. Lucrurile stau altfel in acest spatiu virtual care este internetul: ce ne face sa ne apropiem de cineva despre care nu stim aproape nimic ? Singurele informatii pe care le primim sunt cele de pe mail, chat sau blog. Ceea ce exprima acestia in scris poate fi sincer sau nu. Cu toate acestea se intampla ca anumite lucruri pe care le citesti sa-ti produca o emotie, o tresarire sau o neliniste, fara a cunoaste persoana respectiva. Simti ceva dincolo de cuvinte, ceva care vine din sufletul celui care le-a scris. Psihologic se pot da o multime de explicatii: nevoia de comunicare - se poate intampla sa te identifici cu persoana respectiva, cu o stare anume, cu o situatie similara, ai sentimentul ca nu esti singur si simti nevoia sa impartasesti toate acestea cu cel care se destainuie; apoi, se poate intampla sa descoperi pe cineva cu aspiratii si pasiuni comune si sa gasesti o punte de comunicare. Dar...asta-i treaba psihologilor... Ce importanta are ce inseamna atata timp cat aceste lagaturi virtuale ne dau o stare de bine, ne imbogatesc sufletul si aduc in viata noastra romantism, frumusete, gingasie si poezie, ceea ce gasim tot mai putin in viata reala, din varii motive... Poate fi o terapie foarte buna pentru cei cu suflet sensibil si pentru cei care se simt singuri sau pentru cei care vor sa se izoleze cateva clipe de nebunia cotidiana.

M-ai inteles tu, oare? Pentru tine totul e simplu: fiordul pe care te incalzesti, pestele care te ajuta sa supravietuiesti si banchiza pe care te odihnesti sunt tot ce conteaza; totusi, de ce ai ochi asa frumosi? De unde vine blandetea din ei? De ce privesti curioasa spre tarm si asculti fascinata acordurile unei viori (am vazut asta intr-un film si m-a marcat definitiv). De aceea te indragesc si simt ca intelegi...hai, du-te, te asteapta abisul albastru si semenii tai. Saluta-i pe toti din partea mea! Te astept tot aici, data viitoare....

Albastru de Balasa (scris in 6 aprilie 2008)

Doua minute de visare cu Sabin Balasa

Sabin Balasa a plecat in lumea lui albastra si infinita. Ce a lasat in lumea asta ? O opera uriasa prin profunzimea si originalitatea sa. Opera este el, artistul - care avea darul de a te invalui si de a te vraji cu personalitatea sa debordanta si cu sinceritatea dezarmanta. Tablourile sale au o fascinatie deosebita, te fac sa plutesti alaturi de femei plutitoare, de animale plutitoare sau de pietre plutitoare. Am avut aceasta senzatie inca de la primul tablou pe care l-am privit indelung, cu ani in urma, in galeria de la Palatul Parlamentului. Atunci a fost prima data cand vedeam pe viu o expozitie a marelui artist. Cunosteam arta sa din albume si de la televizor. Dar acolo, in fata panzei, am fost magnetizata de profunzimea albastrului de Balasa. Nu sunt devoratoare de arta, dar nu pot trece indiferenta pe langa creatiile unui artist atat de patrunzator si original. Asa cum nu pot uita un episod foarte important pentru viata mea: Dialogul de 2 minute pe care l-am avut cu maestrul, intr-o emisiune radiofonica la Antena Bucurestilor a ramas in sufletul meu ca un moment special. Ca orice ascultator de radio sensibil la frumos, am simtit nevoia sa-i adresez marelui pictor cateva cuvinte sincere, de apreciere. I-am vorbit despre senzatia de plutire si de zbor pe care mi-o creeaza picturile sale; maestrul m-a provocat la un joc - sa inchid ochii, sa-l prind mana si sa zbor... Ce provocare ! Am intrat in joc si...am zburat ! M-a intrebat ce simt, i-am raspuns ca plutesc intr-un tablou frumos de Sabin Balasa... A fost un moment sublim. Nu stiu daca i-am multumit doamnei Pusa Roth, moderatoarea acelei emisiuni. Ii multumec acum pentru acea intalnire unica. Sunt mandra si fericita ca am zburat de mana cu Sabin Balasa. Drum bun, maestre, pe calea luminoasa a albastrului infinit, pe care l-ati lasat lumii de aici in tablourile dumneavoastra !

Insula mea (scris in 20 august 2007)

Stiu, e acolo ! Am simtit ca exista, inca din copilarie. Atunci imi intrerupeam jocul si privirea imi era atrasa magnetic de muntele din zare; muntele care vara aducea ploile cu tunete si fulgere, iar iarna imi trimitea zapada, de care mi-era atat de dor tot timpul anului. As fi vrut sa-i multumesc, dar (vai!) era atat de mare si impunator ! De-as fi fost pasare, as fi aflat ce e dincolo de cupola lui ! Cand bunicul mi-a spus ca peste muntele meu e un oras, m-am intristat. Credeam ca dincolo e o tara fermecata, pe care as fi vrut sa o vad. Cred ca a fost prima dezamagire din viata mea. Mult timp dupa aceea, desi crescusem, simteam ca acolo, spre nord, ceva ma asteapta. Dar viata mi-a indreptat pasii in directie opusa, catre Sud, si m-a facut sa uit o vreme de Nordul care ma chema la el. Credeam ca mi-a trecut, pana cand m-am trezit intr-o zi ca scrutez zarile nordice de la fereastra mea sudica. Cautam ceva, acolo, in zare. Am simtit atractia acelui ceva ! Si... deodata, am avut o revelatie ! Am vazut-o ! Era insula mea ! Nu stiu pe ce coordonate geografice se afla, dar stiu ca e undeva, in marile Nordului ! E un loc atat de cunoscut, de parca am trait acolo o viata. Un loc care seamana foarte bine cu locul copilariei. Primavara, verdele e verde, albastrul cerului de vara e albastru, ploaia e ploaie adevarata iar oamenii au suflete frumoase... si e liniste si armonie... Nu, n-are cum sa semene cu locul in care m-am nascut si am copilarit ! Ea e in mijlocul unui ocean salbatic, atat de odihnitor, iar eu m-am nascut in mijlocul unui continent agitat, langa un munte. Doar iarba e la fel, cerul e la fel si oamenii, da, oamenii, chiar daca nu au chipuri prea frumoase, au suflete frumoase. In insula lor rece (vai, eu credeam ca e a mea !) au puterea sa fie buni, harnici si atat de discreti... Dragii mei nordici, ma primiti pe insula voastra ? Promit ca nu va tulbur linistea ! Nu veti simti prezenta mea si nu veti stii cine sunt... Voi adormi pe un fiord, iar cand ma voi trezi, voi intalni, la tarmul dantelat, ochii curiosi ai unei foci, si ii voi povesti despre cerul meu albastru, despre iarba mea verde si, mai ales, despre zapezile copilariei mele, care seamana atat de mult cu zapezile voastre. Si ii voi mai spune ca mi-e atat de dor de Nord, incat mi-e teama sa nu se topeasca ghetarul de pe fiord....